Un alt gand de tata

"Copii sunt mainile cu care ne prindem de rai" (Henry Ward Beecher)

Daca peste cativa ani ma vei intreba, privindu-ma naiv in ochi, care a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodata de Craciun.... sa nu razi, dar poate vei primi acelasi raspuns pe care l-as da daca mi-ar pune cineva aceasta intrebare azi. A fost un dar putin intarziat, venit in a doua zi de Craciun. Pe 26 decembrie 2006 ti-am ascultat prima data inima. Lovituri dese si puternice. Puternice asa cum imi doresc de la copilul meu, dar dese...

"Nu va speriati, asa e la ei, sunt putin mai dese bataile decat la noi", ne-a asigurat doctora. O inima mica, puternica... Inima ta, care deocamdata bate mult mai aproape de inima mamei tale...

Ti-am vazut prima data manutele si piciorusele. Firisoare subtiri pe ecranul rece al ecografului. Centimetrice, milimetrice... Le vei folosi cand imi vei alerga in cale in premergator, cand vei primi speriat cadoul de la Mos Craciun fara sa mai incerci sa-ti dai seama unde e "tati", cand vei fugi de mama ta care va dori sa te urecheze, cand vei juca tenis sau baschet alaturi de mine, cand vei alerga dupa trenul care te va duce in prima tabara, cand vei imbratisa prima persoana de care te vei indragosti, cand vei scrie prima scrisoare catre viitorul tau copil...

Deocamadata nu stiu daca la pubertate vom vorbi despre ciclu sau despre cum sa te barbieresti fara sa te tai, daca atunci cand voi intra dupa tine la baie voi gasi colacul de la buda ridicat sau nu, daca vei purta fuste sau vei alerga dupa ele... Pana atunci mi-e dor insa de tine. Abia astept sa-ti tin manuta intr-a mea...

Tata

Nevoie de liniste sau nesimtire?

"Silence is more musical than any song" (Christina Rossetti)

Recunosc, de Craciun am vrut liniste. Liniste de tara, in casa mica batraneasca, cu sarmale, carnati, vin rosu, cozonaci, covrigi si soba calduroasa de teracota. Cu versuri dulci aruncate la intervale diferite de categorii diverse de colindatori - copiii de gradinita merg la o ora, cei de scoala la o alta, flacaii mai spre seara - in geamurile cu flori de gheata. Singurul sol al vremurilor modern-zbuciumate pe care l-am acceptat cu placere a fost televizorul. Telefonul a incercat uneori sa-mi sparga linistea. De doua-trei ori am fost nevoit sa raspund, sms-urile le-am lasat sa curga. La unele am raspuns, la altele nu. Oricum, oamenii din jurul meu au primit dinainte gandurile mele bune de Craciun, dar anul asta am vrut doar liniste. Nu am butonat cu ardoare ca in alti ani. Poate unii s-au suparat, poate m-au crezut un nesimtit. Eu am avut insa liniste. Liniste de Craciun, liniste de tara, in casa mica batraneasca, cu sarmale, carnati, vin rosu, cozonaci, covrigi si soba calduroasa de teracota...

O ora de decembrie

"Sa nu locuiesti intr-o asezare in care nu exista doctori" (Proverb iudaic)

20.12.2006. Bucuresti. Romania. Europa. Ora 17:00. Spital frumos, curat. Doctorul P. intra in sala de asteptare. Ne priveste scurt. "Urmati-ma, va rog!". In timp ce pasim in urma sa, il privesc peste umarul sotiei mele. Intre doua varste, dar inca tanar. Putin cocosat suh halat, dar robust. Par lung, probabil boem. Recomandat de o cunostiinta, dornica sa ma ajute in cautarea unui doctor cat mai bun care sa vegheze pas cu pas drumul copilului meu spre viata. Am vorbit la telefon, a parut foarte amabil. Acum ne vedem prima data. "Asteptati aici, va rog!" Ocupam doua dintre cele trei scaune albe de langa usa cabinetului sau. In imediata apropiere, in cadrul unei usi, doua menajere susotesc: mancare, familii, Craciun, prime, vreme...

20.12.2006. Bucuresti. Romania. Europa. Ora 17:05. Un tip tinerel intra in cabinet ca in propriul dormitor. Fara sa bata la usa, fara sa intrebe daca doctorul P. e acolo, fara sa ne priveasca. Iese si se intoarce cu un cuplu tanar. El mic, gras, incurcat in gulerul camasii poate prea scrobit. Ea obosita de povara copilului din fata. P. iese, strange mana "Curierului" si ii baga pe cei doi in cabinet. Ma priveste in treacat, dar nu spune nimic. A disparut chiar si acel "Asteptati, va rog!"

20.12.2006. Bucuresti. Romania. Europa. Ora 17:15. Pe al treilea scaun apare o femeie cu o burta imensa. In pijama, adusa de brat de o infirmiera care intra inauntru cu fisa acesteia. Internata in spital, femeia are dureri. Se cunoaste acest lucru dupa firele rosii care ii strabat ochii ce privesc disperat usa, dupa mainile care apasa obsesiv abdomenul umflat, dupa dintii care musca salbatic buza superioara. Din cand in cand ii scapa un icnet. In scena mai apare o a treia viitoare mama. In haine de oras, putin plictisita, in rest pare in regula. Ii fac loc pe scaun, acum in fata mea am trei femei gravide: una despre care mi-e frica ca o sa nasca pe scaunul de asteptare, sotia mea la mijloc masurandu-mi nelinistea prin lentilele ochelarilor si una plictisita, stearsa, atat de stearsa incat daca nu ar avea burta mare as crede ca e o fila de caiet frecata de radiera frenetica a unui scolar din clasa a doua.

20.12.2006. Bucuresti. Romania. Europa. Ora 17:35. Grasutul incurcat si partenera sa ies condusi de un zambet al doctorului P. "Curierul" ii preia, il saluta pe P., "ne mai vedem", zambete reversibile, bla bla bla... Nu ne grabim, e normal ca femeia cu dureri sa intre. "Asteptati, va rog!" Imi cade fata. Se sparge cu zgomot de gresie in bucati infime, iar ochii sar ca doua mingi de ping-pong pe culoar... poc,poc, poc... ii aud cum se indeparteaza. Sunt socat: nu noi asteptam, ci femeia cu dureri. Ei i s-a adresat. Noi se pare ca deja am baut o potiune magica si suntem invizibili. Usa cabinetului se inchide in urma "Stersei". Mainile "Suferindei" se contracta. Ochii sotiei mele se incrunta sub ochelari. Simt cum mi se inunda creierul. Drumul copilului meu va fi vegheat de acest om?

20.12.2006. Bucuresti. Romania. Europa. Ora 17:40. In scena mai apar doua cupluri. Ei preocupati, gravi. Ele chiar destinse. Surpriza insa... Reapare "Curierul" cu doua tinere ca doi boboci, usor desfacuti, ce lasa sa li se vada pistile. Poate sunt de vina fustele usor inadecvate momentului. Strimte, crapate. Lipsesc burtile, e prezenta insa buna dispozitie. Fetele il lauda pe "Curier", care le domina cu declaratii "si normal ca nu mananc la noi, ma duc sa mananc la Parlament, pentru ca e aproape!", "Vai, dar daca poti plimba-te pe acolo. E frumoasa Casa Poporului!". "Normal ca ma plimb, ma duc pe unde vreau. Am acces total!" Fetele sunt extaziate. Genul pe care candva le numeam generic "gaste". Ii soptesc sotiei mele: "Daca mai baga pe cineva inauntru inaintea noastra, in afara bietei femei, plecam!". Ea simte acelasi lucru. Niciodata nu a fost o fire rabdatoare, dar acum se simte si jignita. "Suferinda" geme usor langa noi. Are privirea pierduta. "Sunt bine", ne asigura ea, dar cum arata...

20.12.2006. Bucuresti. Romania. Europa. Ora 17:45. Iese "Stearsa" intra "Suferinda". Tobe, trambite, artificiii!!! Nu vom avea o nastere in direct in sala de asteptare. "Curierul" apuca sa-i atraga atentia de prezenta sa. "Vorbim mai incolo, nu acum!", ii spune P. si ma gandesc ca poate l-am judecat gresit.

20.12.2006. Bucuresti. Romania. Europa. Ora 17:50. "Suferinda" iese destul de repede. Se prelinge pe pereti spre salon sau spre analize sau... habar n-am unde! OK, a venit momentul... P. face insa semn din usa "Gastelor". Fara un cuvant de scuze, fara "Asteptati, va rog!"... "Hai sa mergem, draga!". Am fost eu sau ea? Probabil amndoi intr-un glas. P. se intoarce mirat, dar nu spune nimic. Are gura deschisa ca un peste, ne priveste si nu intelege nimic. Om fi primii care-i facem asta? Nici eu nu-i spun nimic, nu-i cer explicatii, nu-l salut. Nu-l vreau langa sotia si langa copilul meu. Am nevoie de un doctor bun, dar si cu bun simt, unul care sa nu o lase sa geama de durere pe scaun la fel ca "Suferinda".

20.12.2006. Bucuresti. Romania. Europa. Ora 17:52. Ies din parcare, in dreapta aud cu satisfactie: "Alo, Gina! Buna, ce faci?.." Sunt atati doctori buni in Romania. O sa va mirati, dar unii sunt si cu bun simt. Sotia mea isi rearanjeaza intalnirea cu vechiul ei ginecolog, dintr-o clinica particulara, buna, dar si cu bun simt.

Morala: La doctorul laudat sa nu te duci cu sacul


PS: Corpul de Control al Casei Judeteane de Asigurari de Sanatate (CJAS) Olt a descoperit, in urma controalelor efectuate la cabinetele medicilor de familie din judet, ca 35% dintre doctori au raportat mai multe servicii medicale decat au executat. Interesant este ca daca sunt prinsi acestia nu-si pierd licenta de a profesa si nici nu ajung la puscarie.

Lupta in 15 acte

"If you die in an elevator, be sure to push the Up button." (Sam Levenson)

15. Il simt si incerc sa-l ignor... 14. Isi face prezenta scarboasa, otravitoare, diavoleasca...13. Il injur pe cel care l-a lasat in urma... 12. Imi intra in nari, in gura, in ochi... 11. Imi otraveste mucoasa nazala, saliva, irisii... 10. Il simt in git, ma zgarie, ma sugruma... 9. Deja imi taie plamanii... ii rupe... rade sarcastic, infiorator, in timp ce ii duce spre casa lui, spre Iad! 8. E deja in mine... se joaca diavoleste, imi galopeaza prin vene, pe care incearca sa le ucida... 7. L-am vazut pe cel care l-a lasat in urma... stiu ca era el... a avut un ranjet satisfacut-rautacios cand mi-a taiat calea mai devreme... 6. Sa nu ajunga la inima... 5. Sa nu fie ajunga la creier!!! 4. Sa nu ajunga la inima si la creier!!! 3. Dam o lupta disperata corp la corp... de fapt corp in corp, pentru ca deja e in mine... 2. Simt ca e foarte aproape de inima... de creier... ca ma va rapune... 1. Simt ca pierd... dar mai e atat de putin... Parter. Usa liftului explodeaza de perete... trag cat pot in piept aer curat (cat de curat poate fi intr-o scara de bloc cu 15 etaje).

Am castigat iar, la limita, lupta cu mirosul-fumul de tigara ramas in lift de la un dobitoc. Mi se pare unul dintre gesturile de nesimtire suprema sa fumezi in lift!

Doua ore cu Playboy in baie

"You may say I'm a dreamer, but I'm not the only one" (Imagine - John Lennon)

Mi-am petrecut doua ore din aceasta dimineata in baie, cu revista Playboy in mana. Puteti sa radeti, sa faceti mistouri, sa va ganditi la toate prostiile posibile pe care le poate face un barbat in baie cu o revista in care apar femei goale. Ei bine, poate o sa va dezamagesc...

Nu sunt adeptul lecturilor pe buda, dar la 6 dimineata am luat cu mine spre closet ultimul numar al revistei Playboy pentru a arunca o privire pe interviul exclusiv acordat de Yoko Ono, sotia legendarului John Lennon. "Privirea" s-a transformat in lectura. M-am mutat de pe buda pe marginea cazii. Am parcurs interviul lui Dan-Silviu Boerescu cu Yoko Ono asa cum n-am mai facut de mult. Am cantarit fiecare intrebare si fiecare raspuns, am facut analize si analogii, m-am intrebat ce i-ar mai trebui interviului si daca nu as fi formulat altfel intrebarile in locul lui Boerescu. Uneori am mai schimbat pozitia pe marginea cazii, m-am mai oprit deranjat de sunetele inerente ale unui bloc de locuinte de 15 etaje.

Am continuat in acelasi fel cu interviul acordat in 1980 de Lennon, impreuna cu sotia sa, lui David Sheff de laPlayboy, cu putin tinp inainte de a fi asasinat. O discutie despre lume, despre pace, despre raceala dintre Lennon si restul trupei Beatles, despre droguri, despre politica, despre averea impresionanta a starului britanic...

Nu pot spune ca in urma lecturii imi place mai mult icon-ul John Lennon, nici macar ca am inteles pe deplin unele aspecte din viata sa despre care se vorbeste in interviu. Stiu doar ca atunci cand am iesit din baie in apartament se jucau raze calde de soare, iar ceasul lasat langa pat arata ora opt si zece minute. M-am bagat sub plapuma, langa un zambet imens in somn. Cu siguranta ea nu-l visa nici pe John, nici pe Yoko, in viziunea mea o femeie foarte urata. Poate pe viitorul nostru copil? Ma intreb ce-ar fi zis daca ar fi fost treaza si m-ar fi vazut ca ies cu Playboy in mana dupa doua pre peterecute in baie...

Arc peste timp

Sevilla 1986 - Steaua devine campioana Europei

Bucuresti 1999 - Galeria lui Dinamo la meciul de acasa din Cupa UEFA cu Benfica

Bucuresti 1999 - Cu ce bilet s-a intrat la acel meci

Cine se califica in optimile Cupei UEFA?
	Si Steaua si Dinamo
	Doar Steaua
	Doar Dinamo
	Nici Steaua nici Dinamo
Free polls from Pollhost.com

De ce sunt mai putine acte pentru oameni?

"La ce te poti astepta de la o lume in care toti traiesc numai pentru ca sunt prea lasi pentru a se sinucide?" (Arthur Schopenhauer)



In ultimul timp alerg pentru tot felul de acte legate de masina mea cea noua. Acte peste acte la banca si la dealer pentru a obtine creditul si pentru a o aduce in tara. Acte peste acte pentru intra practic in posesia ei. Acte peste acte pentru a o asigura. Acte peste acte pentru a o inmatricula. Acte peste acte...

... Cand se naste sau moare un om, completam mai putine cereri, semnam mai putine acte, alergam pe la mai putine ghisee decat atunci cand ne luam o casa sau o masina. E normal? Nu vreau sa alergam mai mult. Vreau sa avem timp sa ne bucuram de zambetul copiilor nostri si sa ne plangem mortii. Vreau insa si sa alergam mai putin pentru niste lucruri moarte. Vreau mai putina birocratie...

Amintiri cu doi copii si niste oi

"A happy childhood has spoiled many a promising life."

(Robertson Davies - What's Bred in the Bone)

"Alo, Marian? Salut, Leo la telefon! Ce mai faci vere?" Telefonul neasteptat m-a intors intr-o lume frumoasa, salbatica, uitata. Cu Leo, un var mai indepartat, nu m-am mai vazut de 14 ani. Vocea de barbat din telefonul mobil mi-a adus in minte imaginea unui copil de taran, plapand dar puternic, cu ochi ageri dar cu o cultura mediocra, deseori descult, de multe ori murdar, invatat de mic cu munca dar acuzat deseori de lenevie. Cu mult timp in urma, in unele vacante devenea cel mai bun prieten al meu. Leo, copilul de taran dintr-o zona greu accesibila, atat de greu incat nu a fost niciodata colectivizata, cu care mergeam cu oile, cu care bateam carari necunoscute prin paduri pline de mistreti, cerbi si vulpi...

...Dormeam impreuna cu Leo in acelasi pat acoperit cu asternuturi groase si pene imense, in casa taraneasca a parintilor lui. Racoroasa vara si dominata de soba fiebinte iarna. Intodeauna cu un motan gras incolacindu-se printre picioarele noastre. Mie imi placea cotoiul, Leo il lua la suturi de cate ori avea ocazia...

...Leo era mai mare cu doi ani ca mine, dar mai mic cu un cap si cu cel putin 10 kilograme. Eu nu am fost niciodata slab, el niciodata gras. Eu eram copilul ala gras, cu pielea alb-rozalie de oras, cu pantalonii si bluza de trening de aceeasi culoare si cu tenisi noi. Parintii mei se laudau cu premiile de la scoala ale odraslei lor, cu numarul cartilor citite de acesta. "Nu stiu ce sa-i fac sa mai lase cartile alea din mana". El era slab, chiar jigarit, hainele bune erau doar pentru balci si sarbatori. Se bucura cand purta tenisi. Parintii nu intelegeau de ce nu-i place sa mearga la scoala aflata la 8 kilomteri distanta de casa. De ce nu-i place cartea, de ce nu o ia cu el cu oile. "Marian, te roaga tusa ceva: poate pe camp, pe langa carti si tintar, mai faci si tu cu el niste socoteli ceva"...

...Aveam locul nostru. Pe un deal plin de iarba, departe de orice semn de civilizatie, in varful caruia se afla un stejar masiv. Scorburile gaunoase erau locul ideal pentru a ne depozita cartile de joc, tintarul, sarea, chibritele, bricegele, sfoara pentru zmee, arsicele. Crengile stufoase ne pazaeau de razele puternice de soare si de ploaia care ne umezea tenisii in camp liber. Locul era cel mai bun. Dealul avea iarba multa si era strajuit de stanci si de hauri. O singura cale de iesire, o carare stramta, ne dadea siguranta ca oile nu vor putea niciodata fugi fara sa observam la timp. Drumul pana acolo trecea prin padure, dar si printr-o livada de unde ne adunam mere, gutui si prune si printr-un lan de porumb de unde furam cei mai buni porumbi de copt la foc. Uneori sterpeleam si cativa cartofi, pe care ii coceam in jar...

...Mersul cu oile erau pretextul de a scapa pe dealul cu pasune in fiecare zi. Era universul nostru. Acolo ne faceam arcuri si zmee. Acolo jucam toate jocurile posibile, vorbeam toate vorbele posibile, glumeam toate glumele posibile. Eram doi copii diferiti, dar ne intelegeam de minune. Eram liberi pe dealul cu stejarul, cu oile, cu scorburile, cu cerul, cu copilaria...

..."Leo, cand vii prin Bucuresti sa dai un semn, sa bem o bere impreuna". Nu ne-am mai vazut de 14 ani. Probabil nu vom bea niciodata o bere impreuna. Vom ramane cu amintirile. Amintiri cu doi copii si niste oi.

Alta viata la semafor

"Mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste nimic" (Pavel Puiut - Filantropica)

Ieri, Cristi Roman a postat pe blogul sau un text cu numele "Viata la semafor". Vazand titlul am crezut ca este vorba despre acel univers de la marile semafoare, amalgam colorat de cersetori, suti, spalatori de parbrize, vanzatori de ziare, scule, lavete, braduti odorizanti, fete si baieti care impart pliante.

Sunt mari semafoare in Bucuresti la care exista o ierarhie clara. Exista o intersectie mare in apropierea blocului meu in care un copil-cersetor-descult de 10-12 ani, intr-o pijama rupta si murdara, rupe inimile conducatorilor auto cu privirea gri-dureros-pierduta-sticloasa. Tot acolo sunt intotdeauna cativa stergatori de parbrize. Unii dintre ei renunta uneori la raclete si carpe pentru a vinde diverse maruntisuri. Ii stiu deja dupa fete, la fel cum ii cunosc multi dintre cei care locuiesc sau trec des prin zona. Putina lume insa stie ca, zilnic, la adapostul masinilor parcate si al unor boscheti ce marginesc trotuarul, o tiganca pe la aproximativ 40 de ani, cu lant si cercei de aur si geanta asortata la pantofi, le contabilizeaza banii, le da indicatii, ii cearta. Uneori pleaca repede. Alteori ramane inca o perioada si urmareste activitatea universului de la semafor tragand adanc din tigara. Copilul descult cu pjamaua murdara si rupta isi plange soarta printre masini in timp ce supraveghetoarea trage cu nesat fumul de tigara. Zambeste tamp si pleaca. S-o duce sa predea banii undeva?

A inceput sa ma enerveze Mos Craciun!

"I stopped believing in Santa Claus when I was six. Mother took me to see him in a department store and he asked for my autograph" (Shirley Temple)

Poate o sa-mi sariti in cap, dar a inceput sa ma enereveze Mos Craciun! Dimineata am deschis televizorul si am vazut 3 stiri cu Mos Craciun desi mai sunt doua saptamani pana ar trebui sa ne intre in case. In reclame, la televizor sau radio, dau tot mai des de el. In magazine, tot mai multe fete cu caciulite rosii imi intind brosuri, fluturasi promotionali, talaone de reduceri, etc. Nu o sa uit probabil niciodata imaginea trista de acum doi ani a unei vanzatoare de vreo 40-50 de ani dintr-un centru comercial. Avea o caciula de "Craciunita" cu beculete in frunte ce starneau ghionturi si susoteli amuzate clientilor. "Ne obliga patronul", mi-a marturisit femeia rusinata, constienta de aspectul sau caraghios in timp ce imi impaturea un pulover.

Am aflat astazi de pe agentia britanica Ananova ca o profesoara de 30 de ani a ramas fara post dupa ce le-a spus copiilor ca Mos Craciun nu exista. "A furat magia!" a fost una dintre acuzele mamelor care au facut presiuni pentru indepartarea dascalitei blasfematoare. Cu trei titluri mai sus, alta stire anunta ca Mosul lupta impotriva infractorilor. Aflat la un magazin din Bremen, el a pus la pamant doi hoti de cosmetice si i-a tinut acolo pana la sosirea politistilor. "Mosu' e misto. El imparte cadouri si lupta impotriva crimei. E ca Superman, dar mai bun!", e declaratia unui copil care insoteste stirea.

Mos Craciun incepe sa ne cucereasca incet-incet. Perioada lui de autoritate se extinde cu fiecare an tot mai mult. In coplarie il vedeati doar in preajma Craciunului? Iata ca acum e in jurul nostru de la inceputul lunii. Peste cati ani ii vom aseza copiii pe genunchi in octombrie?

Un mall pe moarte

"Viziunea fara actiune e un vis cu ochii deschisi. Actiunea fara viziune este un cosmar" (Proverb japonez)

Am fost aseara pentru prima data in City-Mall din Bucuresti. Urma sa ne intalnim cu niste amici care locuiesc in zona si, ca proaspat proprietar de masina, am acceptat locatia mai apropiata de ei de pe lista celor propuse. Recunosc, si cu gandul "Nu am fost niciodata acolo. Hai sa vedem cum arata!". La finalul serii, desi sunt omul care nu prea face promisiuni, juraminte, etc. mi-am promis in sinea mea ca nu o sa mai revin foarte curand in mall-ul de pe Soseaua Oltenitei.

Daca drumurile in zona lasa de dorit, speram ca masina sa mi se odihneasca in parcarea subterana. Stupoare insa: era inchisa! Am gasit in cele din urma un loc bun sa ne lasam masina si am intrat in cladire. Locul cam pustiu, desi era vineri seara. Aveam sa inteleg repede de ce. Cum sosisem mai devreme decat ora stabilita pentru intalnire, ne-am plimbat putin prin zona. Fetele de la info-desk plictisite si putin cam nesigure pe ele, lipsesc magazinele de cadouri si suveniruri, putine magazine ale unor mari branduri internationale, cateva spatii inchise, cu hartii in vitrina - "nu merge deloc. Se inchid magazinele si nici alte firme nu prea se inghesuie. Nu au evoluat lucrurile deloc, de anul trecut de cand s-a deschis. Nici macar chiriile nu s-au schimbat" - ne marturiseste o vanzatoare de la un magazin de jucarii, de unde am cumparat o gargarita imensa din plus. Parea fericita ca are clienti. Magazinul era la fel de gol ca majoritatea celor din jur.

Etajul "mancare si bautura" obisnuit in orice mall - "fast-food, bistro & cafe" - dominat de o scena pe care niste copii faceau playback in fata familiilor si prietenilor. Jumatate dintre mese si scaune ocupate de asistenta, de maiouri transpirate schimbate in vazul lumii de artistii intre 6 si 14 ani. Debarasatoare plictisite. Si primul mall pe care l-am vazut fara Mc Donald's. Nu sunt un mare fan al celebrului lant american fast food, dar lipsa lui spune multe despre City-Mall. Un mall care mi s-a parut a fi pe moarte. In apropiera se gasesc Administratia Cimitirelor si Crematoriilor Umane, cimitirele Bellu si Eroii Revolutiei si Crematoriul Uman Cenusa. Coincidenta?

Cel mai fin miros din lume!

“Had the smell of a brand-new car, and that’s about the finest smell in the world. Except maybe for pussy” (Christine - Stephen King)



Parfum pasional. Mi-era dor de el. Dulce, puternic-discret, cald, nou, cu esente din amintiri vechi ca si visele mele. Parfumul ei...

...iar ea e asa cum mi-o aduceam aminte din vise. Mica si puternica, prietenoasa si totusi nervoasa. Exotica. Genul care care face capete sa se intoarca. De ieri e a mea. Si-mi place atat de mult sa ne plimbam... in ceata, in ploaie, in noapte... Joe Cocker in surdina...

Terapie prin ceata

De cateva zile sunt inconjurat de ceata. Ma trezesc dimineata, in apartamentul meu de la etajul 15 si ma uit pe geam. In mod normal vedeam orasul: acoperisuri multe, Casa Poporului, Intercontinentalul, alti colosi din otel si sticla, bulevardul lung si plin de furnici colorate de metal. De cateva zile vad doar un zid alb-gri. Acopera tot orasul. Nu stiu de ce, dar imi place.

Azi dimineata, inainte sa intru la dus, am iesit pe terasa. M-am invaluit in ceata. Umeda, rece, tacuta. M-am pierdut in ceata. Umeda, rece, tacuta. Am respirat ceata. Umeda, rece, tacuta. Nu am vazut orasul. Nu am vazut lumea intreaga. Am vazut doar ceata. Umeda, rece, tacuta. Tampon intre bustul gol, scaldat si usor iritat de raceala cetii, si cotidianul zgomots. Apoi am auzit infundat telefonul, in casa, acolo unde zidul alb-gri dispare. Am parasit terasa si m-am intors in cotidian. Ceata s-a risipit din fata mea. De ce le este unora frica de ea?

Parada furnicilor

6 dimineata, zona Pasajului Lujerului, Bucuresti, Romania. Dimineata gri. Gri ca somnul care inca imi apasa pleoapele, ca frigul care imi umezeste ochii si ma face sa-mi aranjez mai bine fularul. Gri ca oamenii tacuti care se inghesuie tacuti, cu capetele intre umeri spre metrou, refugiiile de tramvaie, statiile de autobuze. Furnici gri, tacute, harnice, obosite inca de dimineata. Un fluier strident le face pe unele sa ridice capetele. "Ia uite draga! Vad si eu un politist in intersectia asta!", spune o furnica durdulie, ce cara o sacosa rosie si o geanta suspect de moderna in comparatie cu geaca veche si basca de lana. Colega ei nu-i raspunde. Casca si musca plictisita dintr-un covrig.

"Politistul" sunt de fapt mai multi agenti de la Politia Militara. Fluiera in toate partile, opresc circulatia, pentru ca din pasaj se aude un tunet mocnit. In lumina gri a zorilor urbani isi fac aparitia niste colosi de fier. Ei poate sunt verzi-kaki, dar par mai negrii decat raul suprem. Huruie, duduie, alearga in forta unul dupa altul. Transportoare blindate, aruncatoare de rachete si alte dihanii cu uruit greu de metal. "Stai acolo, mamaie! Unde te bagi?", apuca un miltar cu vesta fosforescenta o furnica batrana ce sare disperat-curioasa de pe bordura. "Sa-i vad mai bine, maica!". "Pai si asa vrei sa-i vezi? Te arunci in fata lor?". In timp ce coloana trece, majoritatea furnicilor privesc in tacere. Apoi, imediat de li se permite sa coboare de pe trotuare, fug repede spre refugiul de tramvai. Vine 41! Coloana le-a oprit in drum spre locurile de munca, unde nu toti sefii iarta intarzierile. SE imping usor pe scari, se inghesuie in liniste unele in altele, se privesc fara chef, unele deschid niste ziare, majoritatea de sport, dominate de egalul Rapidului. Pentru ele, 1 Decembrie e o zi normala de munca, cu inghesuiala in tramvai la ora 6 dimineata. "Uite mai Vasile, ca asa am avut si noi anul asta parada noastra!", se aude un glas printre barele intesate de maini. Vasile mormaie ceva in barba, dupa care se lasa iar tacerea, intrerupta din cand in cand de cate un cascat. Peste putin timp va incepe parada pentru mai-marii statului, pentru televiziuni si mii de curiosi liberi de 1 decembrie. La multi ani!